Fiecare zi pentru mine este o lupta, o afirmatie si in acelasi timp o negare.  In fiecare moment constientizez cat de subtire este linia pe care pasesc si cat de usor depasesc unele granite cateodata. Incep sa cred ca de fapt am facut alegerea asta atat de inconstient si atat de repede incat acum e prea tarziu sa mai spun ca ma pierd in actiuni involuntare…

Am invatat sa-mi colorez viata cu stangacie, cu prima pensula  gasita in dulapul amintirilor mele. Am invatat sa-mi sterg genunchii de praf si sa ma ridic uitandu-ma in ochii celui care m-a lovit. Am invatat sa strang cioburi doar ca sa-mi constientizez pierderile. Am invatat sa fac pasi mici chiar si atunci cand tot ce vreau e sa fug.

Nu-mi place sa ma pierd in prefate intutile, nu vreau sa analizez curpinsul intarziindu-mi patrunderea in continut. Intru in fiecare poveste cu o convingere usor naiva ca ma va aduce undeva mai sus. Nu suport liniile drepte asa cum realitatea mea este plina de virgule si nu de puncte.

Mi-e greu sa ma desprind de lucruri, oameni si momente, dar stiu sa-mi recunosc greselile si sa plec mai departe. Si urmatoarea mea poveste incepe cu un zambet. Pentru ca stiu ca niciodata nu voi nega ceea ce sunt, imi voi asuma gandurile, faptele si sentimentele.

Singurul risc major e sa nu pierd un tren prelungindu-mi inutil o calatorie, un popas sau doar o amintire.