… nu pot sa neg, nu pot sa ascund faptul ca mi-e greu. Aceeasi strada, aceleasi becuri singuratice care nu se mai sting. Zi de zi, se varsa cate o dimineata prin colturile intunecate ale ferestrelor mele. Nu le deschid, nu vreau sa mai vad inca o data tot ce imi aminteste de zilele trecute. Dar mirosul de vanilie persista, il simt in permanenta, ca si cum mi-ar fi strapuns pielea. Perna, tricoul… sunt tot acolo. Lumanarile s-au stins de mult, dar inca mai simt aerul rece din ziua in care alergam pe strazile aglomerate doar pentru a ajunge mai repede, doar pentru a simti inca o data (daca as fi stiut ca e ultima oara…) ca fac ceea ce trebuie, ceea ce simt.

E tarziu. Acelasi gand ma cuprinde neincetat, il alung cu furie si de fiecare data cand pleoapele mele se misca, il gasesc tot acolo. Cu fiecare ora ce trece, ceva din mine dispare. Am uitat sa-mi colorez gandurile, am uitat sa sterg oglinda in care vedeam tot ce am cautat o viata intreaga, n-am mai avut puterea sa deschid nici un sertar.

Sting lumina. Degeaba. Nu voi mai fi niciodata aceeasi, nu mai sunt de mult timp. Ma copleseste tot ce am avut candva.

P.S. Post scris in acordurile lui Clint Mansell – Together we will live forever (thanks, Andreea).