Ultimele zile dor mai mult decat actiunile multor persoane din viata mea. Durerea asta vine din interior, din imposibilitatea si incapatanarea de a-mi constientiza limitele. M-am saturat sa vad cum reusesc sa distrug orice farama de zambet din mine, cum ma cufund in ceva ce depaseste intelegerea mea.

Nopti nedormite, prea multe cafele, prea putin din ce ma facea mai demult fericita. Tacerea doare mai mult decat niste vorbe aruncate aiurea. Atunci cand imi sunt adresate cuvinte urate, le constientizez, incerc sa descopar cauza, rezolv problema daca e cazul si uit de ele. Dar o tacere aduce atatea intrebari si nedumeriri odata cu ea, incat incerc sa smulg un cuvant, orice… numai sa am cu ce sa umplu tacerea ce-mi sapa in timpan.

Ma intorc la visele mele, la toate lucrurile pe care mi le doresc de atata timp si carora am uitat sa le acord atentie. Nu inchid ochii,  nu intorc spatele, nu cer mai mult. Doar ma bucur de fulgi, de o seara linistita, de planuri frumoase, de vise. Imi asez gandurile pe pervaz si astept o noua zi.