E uimitor cum cafeaua si-a schimbat semnificatia de-a lungul ultimilor mei ani.

Erau zile de poveste, intr-un oras linistit, in care ma trezeam dimineata stiind ca voi privi in cafeaua celuilalt si nu voi avea nevoie de explicatii. Acea ceasca ce ascundea un intreg univers si in care aruncam toate contradictiile adolescentei mele reprezenta un fel de eliberare, un pretext de a vorbi cu cineva drag, un motiv in plus pentru a ma detasa de o viata ce atunci mi se parea atat de monotona… Un act de rebeliune in sine.

Dupa un timp, a devenit o necesitate, ceva ce credeam ca ma mentine alerta. Un cvasi-drog, un antidot pentru somn, dar si pentru confuzia premergatoare unei schimbari. Sorbeam cu nesat, in nestire, in miezul zilei sau cand noaptea devenea prea apasatoare. Uneori amestecam un fum gros cu gustul ce ramanea mult timp incriptat in papilele mele. Astfel au trecut examene, relatii, deadline-uri, prietenii.

Acum, ceasca aburinda de dimineata sau de seara tarziu, cand fug de zgomotele orasului, reprezinta inceputul introspectiei. Cu fiecare inghititura, constientizez schimbarile prin care trec, limitele pe care mi le autoimpun (nu e o infranare a libertatii mele, ci doar dorinta de a-mi aminti uneori ca nu toate zidurile pot fi doborate), varsta la care se aduna mai multe facturi decat vise si toate necunoscutele ce-mi invadeaza ecuatiile.

Astept o cafea fierbinte, intr-o dimineata insorita de primavara, care sa ma trezeasca din inertie. Sa iau aparatul de fotografiat, sa ma pierd pe stradute intortocheate, sa ma joc cu lumini si chipuri, sa privesc totul printr-un obiectiv de pe care am sters praful.