Ora 20:00, mă duc spre casă după o zi lungă la birou. Obişnuita aglomeraţie din metrou, cu multe pete de culoare, mirosuri desprinse din filme horror şi poveşti intime spuse în gura mare. Lângă mine, două studente “emancipate” se relaxează după un curs istovitor în care şi-au dat unghiile cu ojă roşie, stridentă. Urmează o parte dintr-o discuţie cât se poate de reală:

1: “Fată, lui i se pare firesc ca el sa fie în Constanţa şi eu în Bucuresti. Fată, asta nu e relaţie!”

2: “Da, fată, ai dreptate. Nu ştiu cum rezişti, fată.”

1: “Îmi mai trimite un mesaj din când în când, fată. Şi se supără când nu-i răspund… Dar cum să-i spun fată că dansez noaptea în club?”

2: “Ai înnebunit? Nu poţi să-i spui aşa ceva, fată. După aia de unde mai scoţi bani de ţoale?”

1: “Fată, nu ştiu dacă să mai stau cu el. Toată lumea care îl vede pe HaiFaiv îmi spune că arată tare bine… dar fată, vreau şi eu să pună mâna pe mine cineva din când în când.”

2: “Păi, fată, scapă de el. Găseşti tu unul în club. Îţi găseşti şi tu unul care să te scoată în oraş, mai dormi la el alea-alea…”

1: “Da, fată, da’ ăsta are bani. Şi eu îl iubesc, fată, că îşi face casă în Bucureşti. Îţi dai seama câţi bani are?”

2: “Fată, nu-l lăsa să scape. Rabdă şi tu un pic că n-ai să mori.”

1: “Că bine zici, fată. Îl sun acuma şi-i spun că-l iubesc.”

Şi discuţia a continuat mult. Aş mai scrie, dar păstrez detaliile mai picante pentru o viitoare carte despre viaţa frumoasă din capitală şi locuitorii ei de seamă. Stay tuned!

PS1: M-am chinuit să scriu postul ăsta cu diacritice ca să nu citiţi “faţă” în loc de binecunoscutul “fată”.

PS2: În timp ce scriam aceste rânduri, am auzit o replică tare la radio: “Isn’t it interesting that three quarters of the word diet is actually the word die?”